Ipoteza
ca exista undeva locuri in care sunt pastrate specimene omenesti pare sa fie
sustinuta si de existenta unor „rapiri definitive”, fara intoarcere. Este una
dintre acceptiunile propuse (dar nu si unanim acceptate) pentru termenul deintalniri
de gradul V.
Mentionam
aici un singur exemplu: In seara zilei de 4 iulie 1989 in Hidropark-ul din Kiev,
aflat pe o insula a Niprului, pensionara Vera Prokofievna, o prietena a ei – Alexandra Stepanovna, inginera – ca si fiica de sase ani a acesteia, au intalnit pe o alee trei indivizi palizi, cu ochi mari stralucitori si plete lungi blonde, imbracati intr-un soi de camasi de noapte argintii, semanand unul cu altul de parca ar fi fost gemeni. La intrebarea femeilor daca sunt cumva straini, au raspuns, intr‑o ruseasca usor vetusta, ca sunt extraterestri, ca vin in fiecare zi sa ia oameni de pe Pamant, sa-i duca pe planeta lor, aflata intr-un loc care depaseste puterea de intelegere a martorelor, si ca acum ar dori sa le ia pe ele. Ca argument le-au aratat un “butoi” argintiu asezat in tufele de alaturi. Femeile ar fi vrut sa tipe, sa fuga, dar s-au simtit paralizate. In cele din urma au reusit sa spuna ca vor sa ramana pe Pamant, ca au familie, copii, obligatii. Cei trei s-au lasat induplecati usor, adaugand ca „vor lua atunci pe altii”. Au urcat in “butoi”, acesta a decolat, a devenit in cateva secunde o stea pe cer si a disparut.
aflat pe o insula a Niprului, pensionara Vera Prokofievna, o prietena a ei – Alexandra Stepanovna, inginera – ca si fiica de sase ani a acesteia, au intalnit pe o alee trei indivizi palizi, cu ochi mari stralucitori si plete lungi blonde, imbracati intr-un soi de camasi de noapte argintii, semanand unul cu altul de parca ar fi fost gemeni. La intrebarea femeilor daca sunt cumva straini, au raspuns, intr‑o ruseasca usor vetusta, ca sunt extraterestri, ca vin in fiecare zi sa ia oameni de pe Pamant, sa-i duca pe planeta lor, aflata intr-un loc care depaseste puterea de intelegere a martorelor, si ca acum ar dori sa le ia pe ele. Ca argument le-au aratat un “butoi” argintiu asezat in tufele de alaturi. Femeile ar fi vrut sa tipe, sa fuga, dar s-au simtit paralizate. In cele din urma au reusit sa spuna ca vor sa ramana pe Pamant, ca au familie, copii, obligatii. Cei trei s-au lasat induplecati usor, adaugand ca „vor lua atunci pe altii”. Au urcat in “butoi”, acesta a decolat, a devenit in cateva secunde o stea pe cer si a disparut.
Interesant
ca, in aceeasi seara si o alta familie a raportat, in mod independent, ca a
vazut, in acelasi Hidropark, niste aratari cu aceeasi infatisare. Istorii cu astfel
de “tentative de rapire” nu sunt rare in zona fostei U.R.S.S.
Ne
putem intreba daca in alte cazuri astfel de rapiri n-au avut chiar loc. Exista
sugestii in acest sens legate de disparitiile din Triunghiul Bermudelor dar nu numai.
Frederick
Valentich,
pilota singur, in ziua de 21 octombrie 1978, un mic avion deasupra Marii
Tasmaniei. La un moment dat Frederick a anuntat aeroportul de destinatie ca
este urmarit de un obiect in forma de tigara de foi, fara aripi, cu patru
lumini verzi foarte puternice. Dupa cateva manevre acesta s-a postat deasupra
micutului avion. motorul caruia a inceput sa dea rateuri. Valentich si-a
semnalat pozitia, a confirmat prezenta in continuare a obiectului, dupa care in
microfon s-a auzit, timp de 17 secunde, un sunet metalic ascutit, urmat de
tacere. Nu s-a gasit niciodata nici cea mai mica urma a avionului.
Trei
veterani de razboi au declarat, la notarul public si sub prestare de juramant,
ca in dimineata de 28 august 1915 se aflau pe frontul din peninsula Gallipoli, in dreptul
Dardanelelor, unde sub ochii lor, sute de oameni din regimentul britanic
Norfolk, au disparut pur si simplu. Un “nor” straniu s-a asezat pe sol in calea
lor, oamenii au fost vazuti intrand in acest “nor”, care s-a ridicat apoi si a
plecat agale, in urma lui neramanand pe sol nici o persoana. Dupa razboi,
partea turca a declarat ca acei soldati nu fusesera nici ucisi nici luati
prizonieri. Pur si simplu nimeni nu stia nimic despre ei. Mai tarziu s-a
descoperit ca exact in aceeasi zi de 28 august 1915 si in acelasi loc,
documente complet independente vorbeau despre doua avioane franceze care au
fost vazute intrand intr-un nor din care nimeni nu le-a mai vazut iesind.
Sa
fim oare, intr-adevar, subiectele unui imens experiment? Suntem oare de folos
cu ceva ipoteticilor extraterestri? Vor sa creeze ei, aici sau aiurea, rase de
supraoameni? Folosesc oare fondul genetic uman pentru alte obiective, pe care
nu le-am putea intelege? Si in cele din urma revine intrebarea – daca
vizitatorii care vin la noi ar fi rase
create din specia umana sau bioroboti antropomorfi, cine
este acea alta inteligenta,
care se afla in spatele lor?