La 15 august 1991,
ziarele, radioul si televiziunea relatau despre catastrofa aviatica petrecuta in
Muntii Retezat in noaptea de 13 spre 14 a aceleiasi luni. Un aparat
I1-18, cu un echipaj de noua oameni, s-a prabusit in timpul unui zbor Bucuresti
- Timisoara. Nu au existat supravietuitori.
Intr-o declaratie data
Agentiei Rompres, un membru al conducerii Ministerului Transporturilor a
afirmat ca tragicul accident s-ar fi datorat unei furtuni puternice.
Specialistii de la Institutul de Meteorologie si Hidrologie au infirmat aceasta
explicatie. In noaptea respectiva, in zona Muntilor Retezat nu se
inregistrasera fenomene atmosferice deosebite. Dupa cum aratau hartile
sinoptice, intocmite pe baza informatiilor sosite din ora in ora, nu fusesera
ploi torentiale sau intensificari spectaculoase ale vantului. Nici ipoteza
aprinderii unui motor, elaborata pornindu-se de la declaratia unui martor
ocular al prabusirii, nu a rezistat confruntarii cu cele constatate la locul
dezastrului.
Dupa aproape un an de
cercetari si audieri, au fost date publicitatii rezultatele anchetei efectuate
de Procuratura Judetului Hunedoara si de Departamentul Aviatiei Civile. S-a
ajuns la concluzia ca de vina a fost nu o defectiune tehnica, asa cum se
crezuse la inceput, ci lipsa totala de orientare a echipajului, in urma
calculului eronat al timpilor partiali de parcurs pe tronsonul Otopeni-Deva.
Eroarea a fost estimata la 10 minute, ceea ce corespunde unei abateri de 50-60
de kilometri de la ruta stabilita. Dorind sa cunosc tot adevarul, am avut o
lunga discutie cu cativa membri ai comisiei de ancheta. Am aflat astfel ca
accidentul s-a datorat unui fatal concurs de imprejurari: un echipaj
improvizat, alcatuit din oameni care nu mai zburasera impreuna, un radar care
nu functiona in momentele-cheie, o interpretare gresita a unei comunicari a
turnului de control.
Printr-o stranie
coincidenta, in dimineata de dupa catastrofa, inaintea aparitiei vreunei stiri
despre cele intamplate, ziarul Zori noi din Petrosani publica,
sub titlul „Fenomen misterios”, un mic articol consacrat aventurii unui grup de
sapte persoane in noaptea de 4 august 1991, nu departe de locul prabusirii.
Ulterior, doamna Constanta Corpade, reporter al ziarului Adevarul, a
realizat un interviu destul de amplu cu unul dintre principalii martori,
salvamontistul Domokos Martin, care frecventa Masivul Retezat de treizeci de
ani, atat pe vreme buna, cat si pe vreme rea. in sfarsit, in octombrie 1991,
doamna Mihaela Muraru-Mandrea a facut o excursie in zona observatiei si, la
rugamintea mea, a inregistrat pe banda audio o conversatie cu domnul Domokos si
cu colegul sau, domnul George Resiga. Pornind de la aceste surse, am redactat
textul de mai jos, convins fiind ca avem de-a face cu unul dintre cele mai
importante cazuri din istoria fenomenului OZN.
Asadar, la 4 august, ora
12, Domokos si Resiga, impreuna cu cinci turisti, au plecat de la cabana
Pietrele, de pe valea Stanisoarei, spre baza Salvamont de langa lacul Bucura,
ducand alimente necesare pentru cateva zile. Au mers foarte incet, din cauza
unei fete care avea probleme la un picior. Pe la ora 19 au ajuns la refugiul
Gentiana. Dupa o pauza de circa 20 de minute, au inceput sa urce spre Şeaua
Bucurei. Un grup de patru turisti o luase inainte. Cam la sase sute de metri de
Gentiana, acesti turisti au vazut o lumina, undeva in spate. S-au oprit, i-au
asteptat pe cei ramasi in urma si i-au intrebat de ce au semnalizat atat de
puternic. Ceilalti au raspuns ca nu semnalizasera. Şi-au continuat drumul
impreuna si, mai aproape de Şeaua Bucurei, toti au vazut o lumina care se
deplasa destul de repede, pe Şeaua Pietricelele. Crezand ca e un turist
ratacit, au inceput sa strige si sa agite lanternele aprinse. Lumina, a carei
traiectorie initiala era liniara, a inceput sa se deplaseze in zigzag, iar
viteza ei a crescut. Era limpede ca nu putea fi vorba de un om. Fetele din grup
s-au speriat si au incercat sa fuga. Lumina, de culoare rosie, s-a apropiat
pana la cateva zeci de metri si Domokos a strigat spre ea: „Prieteni, veniti
incoace!”. Lumina a stationat putin, apoi s-a intors catre Valea Rea, de unde
venise.
Reluandu-si urcusul,
membrii grupului au observat spre Valea Rea, o lumina de un alb intens. Apoi o
alta, de un albastru pal. Dupa cateva minute, au ajuns pe Şeaua Bucurei. De
acolo se vedeau o multitudine de puncte luminoase verzi, albastre, turcoaz
–aceasta era culoarea dominanta – dar si galben-rosiatice si roz. Ele au luat
mai intai forma unui ovoid, situat in partea de sus dreapta a Vaii, care s-a
transformat intr-un cilindru bine conturat; au urmat un paralelipiped cu toate
laturile luminate, un triunghi si o... inima uriasa. in ultimul stadiu al
observatiei, cei sapte aveau impresia ca se afla intr-un avion, zburand
noaptea, la mica inaltime, deasupra unui oras feeric luminat, cu bulevarde,
strazi, intersectii...
Aceasta viziune au avut-o
si alti martori ai unor fenomene OZN. La 10 februarie 1951, ora 0.55, echipajul
unui avion de transport C-54 care zbura de la Keflavik, Islanda, spre Statia
Aeronavala Argentia, Newfoundland, a observat, de la altitudinea de 3.000 de
metri, o licarire de lumina. Citez din raportul copilotului, locotenent Graham
E. Bethune, raport pe care l-am citit in facsimil:
Dupa ce am examinat
obiectul 40-50 de secunde, i-am atras atentia locotenentului Kingdon, de pe
fotoliul din dreapta. Era (obiectul) sub norii subtiri, la o distanta de
aproximativ 30-40 de mile. L-am intrebat: „Ce este, o nava luminata sau un
oras? Ştiu ca nu poate fi un oras, pentru ca ne aflam la peste 250 de mile de
tarm".
Iluzia a fost si mai
puternica intr-un caz din 1958. Un alt avion de transport american, un
Super-Constellation, zbura la o altitudine de 6.000 de metri deasupra Oceanului
Atlantic, indreptandu-se catre Gander, Newfoundland. Comandantul
aeronavei, George Benton, a vazut in fata, la 25 de mile, o ingramadire de
pete luminoase, asemanatoare luminilor unei localitati. Benton 1-a intrebat pe
copilot, locotenentul Peter Mooney:
-
Ce spui de luminile astea ?
-
Parca ar fi un mic oras.
-
Asa am crezut si eu.
Comandantul s-a adresat
navigatorului, locotenentul Alfred Erdmann:
-
Probabil ca am deviat de la ruta noastra: zburam deasupra uscatului.
-
Imposibil! a exclamat Erdmann. Ultima stea observata... El s-a oprit, vazand
luminile misterioase.
-
Ei bine ? a reluat Benton.
-
Sunt in mod sigur nave, a raspuns Erdmann. Poate ca s-au adunat pentru o
misiune speciala.
-
Nu seamana a nave, a replicat
Benton.
(18, p. 128)
Şi nici nu erau... Sa
revenim insa la grupul din Muntii Retezat. Cand a ajuns pe Şeaua Bucurei,
George Resiga si-a adus aminte ca in rucsacul in care erau alimente luate de la
cabana Pietrele avea un binoclu puternic. L-a scos si au privit toti cu el, pe
rand. Fiecare lumina avea forma unui disc, cu un hublou fosforescent. Cate
lumini, atatea hublouri.
Salvamontistii aveau o
statie de radio si au incercat sa-i contacteze pe colegii lor de la baza de
langa lacul Bucura imediat dupa ce au observat lumina rosie. Din pacate, in
acel moment in fata lor se afla Varful Curmaturii si nu au putut stabili
comunicarea. Ajunsi in varf, au semnalizat cu lanternele catre cei de la baza
si au strigat, cerandu-le sa puna in functiune propria lor statie. Dar cand au
reusit, in fine, sa-i cheme, ca sa vada si ei minunea, puzderia de lumini si-a
schimbat din nou configuratia, transformandu-se intr-un fel de pista de
aterizare vazuta dintr-o parte, apoi in ovoidul initial care, intensificandu-si
brusc luminozitatea, a inceput sa urce, disparand in inaltimi. Şi, imediat
dupa aceea, zona de perfecta vizibilitate, care le ingaduise sa observe
fenomenul in conditii ideale, a fost invaluita intr-o ceata deasa. Nu putea fi
vorba despre o deplasare a negurilor din dreapta si din stanga Vaii Rele,
pentru ca noaptea era de un calm desavarsit, fara nici o adiere de vant.
Schita alaturata incearca
sa prezinte cadrul in care s-a desfasurat aventura din Muntii Retezat.
Cei de la baza Salvamont au
primit cu neincredere istorisirile celor sapte martori, banuind ca la mijloc ar
fi o farsa sau o halucinatie. Dar emotia era reala si detaliile se imbinau fara
gres. Pe de alta parte, a doua zi dimineata postul de radio Romania a transmis
stirea ca un OZN a fost observat deasupra Dunarii, la Portile de Fier. De-abia
atunci s-au hotarat sa transmita o relatare succinta ziarului local.
Cele petrecute la 4 august
1991 nu constituie un fenomen singular pentru Masivul Retezat. Un prieten al
domnului Domokos a vazut, la o distanta de circa doi kilometri, in linie
dreapta, o lumina portocalie, care se deplasa pe creasta muntelui Stanisoara,
dinspre cabana Pietrele catre Şeaua Retezatului, iar domnul Resiga a stat de
vorba cu un bucurestean care, aflat pe platoul din fata cabanei Pietrele, a
vazut o lumina foarte puternica deplasandu-se in zigzag.
Cei doi salvamontisti sunt
martori absolut credibili ai cazului observat la 4 august 1991 in Muntii
Retezat, chiar daca relatarile lor, intru totul concordante, par greu de
acceptat. Variatia formelor si a culorilor e un loc comun al observatiilor OZN,
dar intamplarile din acea noapte de vara nu au, dupa stiinta mea, un echivalent
in istoria fenomenului. Suntem indreptatiti sa ne intrebam daca metamorfozele
geometrice aveau o semnificatie anume, daca nu cumva constituiau un mesaj
adresat celor sapte drumeti de catre emisarii unei alte civilizatii. Sa ne
amintim ca, in secolul al XlX-lea, marele matematician si astronom Karl
Friedrich Gauss, directorul Observatorului din Gottingen, sugera sa se
transmita ipoteticilor locuitori ai altor planete din sistemul nostru solar un
semn ca pe Pamant exista fiinte rationale: figura geometrica folosita pentru
demonstrarea teoremei lui Pitagora.
O ultima supozitie. in
convorbirea inregistrata de doamna Mihaela Muraru-Mandrea, cei doi
salvamontisti vorbesc despre starea de euforie care a cuprins grupul,
facandu-1 sa parcurga drumul de la Şeaua Bucurei pana la baza Salvamont intr-o
ora si patruzeci si cinci de minute, un interval mult mai mare ca de obicei. O
euforie provocata, poate, nu doar de socul emotional. Unii ozenologi sustin ca
potentialul energetic al fenomenelor luminoase de tip OZN produce efecte de
ionizare organica, apte sa genereze stari neobisnuite. In ceea ce priveste
tragedia aviatica din noaptea de 13 spre 14 august 1991, nu e lipsit de sens sa
punem pierderea totala a orientarii echipajului, despre care vorbeste raportul
comisiei de ancheta, si pe seama unei astfel de stari. Crezand ca se afla
aproape de Timisoara, sa fi vazut pilotii „orasul" si „pista de
aterizare" si sa fi hotarat sa coboare, lovindu-se de stanci? O intrebare
care va ramane definitiv fara raspuns.