In
noaptea de 15 octombrie 1957, Antonio
Villas Boas, student la drept si ulterior un avocat respectat, ara cu
tractorul pe ogorul parintilor sai de pe o campie braziliana. In apropierea sa
a aterizat o nava din care au coborat niste omuleti. Antonio a vrut sa fuga,
dar tractorul nu mai raspundea la comenzi.
El
insusi a fost paralizat, urcat in nava, ametit se pare cu un drog si adus in
situatia de a avea o experienta sexuala cu o creatura feminoida, dupa care a
fost lasat sa plece, iar nava si-a luat zborul.
Antonio a avut nevoie in
perioada urmatoare de ingrijiri medicale. Oricat de bizara a fost aceasta
istorie, eroul ei a sustinut-o cu tarie pana la moartea sa, survenita acum
cativa ani.
In
noaptea de 19 septembrie 1961, sotii Betty
si Barney Hill se intorceau
din Canada, cu masina, catre locuinta lor din Portsmouth (New Hampshire -
S.U.A.). In muntii White Mountains o lumina a inceput sa-i urmareasca apoi s-a
apropiat tot mai mult. La una dintre opriri, obiectul a ajuns la nici 30 de
metri. Era imens. Braul luminos s-a dovedit a fi de fapt un sir de ferestre,
indaratul carora se vedeau niste siluete omenesti. De groaza cei doi au urcat
in masina si au demarat. La un moment dat au auzit un sunet ca dintr‑un
diapazon, dupa care au simtit amandoi ca ii cuprinde un somn cumplit... Si-au
revenit cu aproape 60 de mile mai la sud. Nici unul dintre ei nu-si aducea
aminte ce s-a intamplat intre timp. Cand au ajuns in sfarsit acasa, in
Portsmouth, mijeau deja zorile. Ceasul din casa arata ora cinci. Si-au dat
seama ca s‑au pierdut cel putin doua ore, fara sa inteleaga cum.
In
perioada urmatoare amandoi s-au simtit foarte rau si s-au adresat dr. Benjamin
Simon, cunoscut neuropsihiatru din Boston. Suspectand ca la izvorul acestei
stari se afla o trauma psihica refulata, de care subiectul nu-si mai aduce
aminte, dr.Simon propune efectuarea unor sedinte de regresie hipnotica. Aceasta
metoda ajuta martorii sa-si reaminteasca unele detalii pe care nu si le
amintesc constient, fiind utilizata de mult timp, atat pentru a descoperi
traume psihice ascunse, in vederea vindercarii unor nevroze, cat si de politie,
ca un ajutor in identificarea infractorilor. Regresia s-a efectuat cu cei doi
soti separat si a fost inregistrata pe banda magnetica. Pentru a nu se
influenta, continutul benzilor a ramas tot timpul secret chiar si pentru cei
examinati. Cei doi au fost sugestionati ca dupa trezire sa nu-si aminteasca
cele revelate sub hipnoza.
A
iesit astfel la iveala ca masina lor a fost blocata de sase indivizi, cei doi
au fost obligati sa intre in nava, fiind condusi intr-un soi de sala de
operatie, plina cu aparate neobisnuite, unde au fost supusi unor examinari
medicale. Fapturile erau de doua tipuri, dar aveau cu totii o piele lucioasa,
de un gri-albastrui palid, complet lipsita de par, o infatisare mongoloida,
ochi mari ca de pisica plasati oarecum lateral, asigurand o vedere pe un unghi
mai mare decat la oameni. Gura era o simpla taietura orizontala lipsita de
buze. Unii, intre care era si cel ce parea a fi seful, erau inalti de circa
1,50 metri. Ceilalti, care pareau ca fac activitati subalterne, erau cam de
1,20 metri.
Barney
a fost dezbracat, intins pe o masa, i s-a pus in poala un soi de clopot si a
suportat examinari penibile cu niste aparate ciudate. Betty isi aducea aminte
ca aratarile au asezat-o pe un scaun, apoi au explorat-o, tot cu ajutorul unor
aparate, i-au recoltat probe de par, unghii, descuamari ale pielii; i s-au
examinat ochii, gura, dintii, urechile. La un moment dat, un ac mai lung decat
oricare pe care l-a vazut vreodata, ii este infipt in ombilic. Ea incepe sa tipe
ca o doare. I se explica faptul ca e un simplu test de sarcina. Betty spunea ca
seful i s-a adresat in englezeste, in timp ce Barney vorbea doar de comunicare telepatica. La
sfarsit amandoi au fost sugestionati sa uite tot ce li s-a intamplat. Dupa
aceasta au fost condusi amandoi la masina.
Cazul
Betty si Barney Hill a fost intens mediatizat. John Fuller l-a descris in
cartea The Interrupted Journey (1966), luata imediat in deradere
datorita continutului sau, desi unele detalii nu au fost incluse in text, fiind
considerate prea socante. Testele la care au fost supusi, repetate ori, au
confirmat sinceritatea si sanatatea mintala a sotilor Hill.
Herbert
Schirmer,
un politist din Ashland (Nebraska), patruland in noaptea de 3 decembrie 1967,
la ora 2.00, a vazut un obiect luminos, ovoidal, asezat pe sosea. Cand s-a
apropiat, obiectul a decolat si a disparut. Intors la post, a constatat ca era
cu jumatate de ora mai tarziu decat ar fi trebuit sa fie. Supus regresiei
hipnotice a rezultat ca si el fusese rapit, dar amintirea rapirii i s-a sters
din memorie.
Ulterior
s-a aflat ca intre anii 1966 si 1972 au fost depuse alte 27 rapoarte de rapiri,
dar s-a preferat ca acestea sa fie ignorate.
In
seara zilei de 11 octombrie 1973 la Pascagoula (Mississipi), doi muncitori Charlie Hickson si Calvin
Parker, pescuiau pe malul unui rau. In jurul orei 19.00, a coborat la 10
metri de ei un obiect oval cu diametrul cam de 30 de metri din care tasneau
lumini albastre si din care au iesit trei creature, plutind spre ei fara sa
atinga pamantul. Inalti de circa un metru si jumatate, aveau o piele cenusie si
zbarcita, capul plesuv, infatisare de roboti. In loc de urechi si nas aveau un
soi de excrescente ascutite, mainile se terminau in clesti ca de rac.
Creaturile i-au paralizat pe martori si i-au dus in nava, unde a urmat o
examinare medicala. Dupa circa 25-30 de minute cei doi au fost dusi inapoi in
locul de unde au fost rapiti, dupa care vehiculul a disparut aproape
instantaneu.
Hickson
si Parker – terorizati – s-au dus direct la serif. S-a efectuat o ancheta
politieneasca in toata regula. Ulterior s-au efectuat anchete indelungate,
inclusive cu Prof.Dr. James Harder de la Universitatea Berkeley (California) si
Prof. Dr. J. Allen Hynek de la Universitatea din Evanston (Illinois), apoi
sedinte de regresie hipnotica, examinari cu detectorul de minciuni etc., dar in
declaratiile celor doi nu a aparut nici o fisura. Cazul a beneficiat de o
intensa mediatizare, determinand, pentru prima data, o schimbare de optica la
nivelul marelui public, dar si al specialistilor.
Langa
localitatea Heber (comitatul Navajo, Arizona - S.U.A.),
in seara zilei de 5 noiembrie
1975 sapte muncitori
forestieri se intorceau intr-o camioneta spre casele lor din Snowflake. Pe la ora 18.15, in
timp ce treceau prin padure, au zarit intr-un luminis, la circa 20 de metri, un
obiect discoidal auriu, luminos, aparent metalic, cu diametrul de 5-6 metri,
grosimea de 3 metri si un mic dom in varf, plutind la cca cinci metri de sol.
Soferul a oprit, iar Travis
Walton, de 22 ani, a coborat si s-a apropiat de disc. Ceilalti strigau in
acest timp la el sa se intoarca, dar o raza verde-albastruie l-a izbit pe
Walton peste fata si piept, facandu-l sa cada...
Colegii,
isterizati, au pornit camioneta indepartandu-se in viteza. Apoi, cuprinsi de
remuscari, s-au intors la locul incidentului, dar OZN-ul disparuse si nici
tovarasul lor nu era nicaieri. Ajunsi in Snowflake, au alertat seriful. Mai
multi barbati s-au intors in padure, reluand cautarile. A doua zi au revenit cu
circa cincizeci de oameni, unii calari, sau in automobile de teren iar in final
si cu un elicopter; fara succes. Intre timp politia a ajuns la concluzia ca cei
in cauza l-au ucis pe Walton. Drept urmare a fost adus un detector de minciuni
si au inceput interogatoriile. Dar toti cei sase au dat raspunsuri concordante;
iar la cinci dintre ei depozitiile au fost sustinute si de detector.
In
seara zilei de 10 noiembrie Walton a reaparut, sunandu-si sora de la un telefon
public din afara orasului. Era confuz, infricosat, a slabit intre timp zece
kilograme, dar nu arata ca cineva care a ratacit timp de cinci zile prin
padure.
Supus
interogatoriului, atat de catre oficialitati, cat si de cercetatori ai
fenomenului OZN, a povestit ca dupa ce a fost lovit de raza si-a pierdut cunostinta.
Cand si-a revenit zacea pe spate pe un soi de masa si era cercetat de
trei omuleti cenusii fara par, avand un craniu imens, barbie fina, un nas cu
nari minuscule, urechi degenerate, buze aproape inexistente. Ochii, hipnotici,
aminteau de cei ai pisicilor. La urletele si agitatia lui Walton cei trei au
iesit din incapere, dar dupa scurt timp e luat in primire de un barbat inalt de
circa 1,90 metri, cu o constitutie atletica, perfect uman. Avea parul aspru,
drept, de culoarea nisipului, ochii-i erau stralucitori, de culoare
caprui-aurie; pe fata smeada nu se vedea nici o urma de barba sau mustata. Nu
purta nici o arma sau alt obiect. Walton i-a adresat cateva intrebari dar
strainul parea ca nu-l intelege.
De
aici amintirile lui Walton devin cetoase, unele detalii fiind scoase la iveala
ulterior, cu ajutorul regresiei hipnotice. Vede intr-un hangar alte doua sau
trei “farfurii zburatoare”, intalneste alti trei indivizi asemanatori cu
insotitorul sau. Erau doi barbati si o femeie, foarte bine facuti. Semanau
intre ei de parca ar fi fost frati. Walton incearca din nou sa puna intrebari,
dar rezultatul este acelasi – tacere si zambete prietenoase. A fost apoi apucat
de brate si, in ciuda rugamintilor si protestelor sale, i s-a pus pe fata o
masca, asemanatoare mastilor de oxigen, iar el a simtit cum puterile il
parasesc si totul in jur se intuneca. Urmatorul lucru de care isi amintea a
fost ca zacea pe burta, noaptea, pe marginea unei sosele in apropiere de Heber.
Intorcand capul, a mai apucat sa zareasca, foarte aproape, un OZN cu diametrul
de vreo 15 metri plutind deasupra carosabilului si tasnind apoi vertical si
fara zgomot spre cer.
Walton
a fost testat cu detectorul de minciuni, supus regresiei hipnotice, examinat de
psihiatri, ca si de cunoscuti investigatori OZN. Concluzia a fost ca, poate cu
exceptia unor amanunte, istoria trebuie acceptata ca reala...